CPI colecţia ing.Mihai Ceucă

Ca orice urbe care se respecta, Bacăul avea în curtea primăriei o statuie. Era veşnica întruchipare a bărbatului de stat care trebuia să menţină treaz pentru cetăţeni spiritul de patriotism, de victorie şi de viitoare realizări favorabile locuitorilor. Şi cum Bacăul era o urbe respectabilă pe la 1880, un soclu pe care se afla bustul lui Mihail Kogălniceanu „în mărime naturală”, a fost fixat în faţa Ospelului Comunal. Marele bărbat al Ţării a devenit şi un cuceritor de teritorii. Cel puţin aşa rezultă din relatarea lui Radu Costache:

„In anul 1890 am dat o altă formă, mai cu vază, localului primăriei şi am infiinţat partea de grădină alăturea cu palatul. Partea cealaltă a grădinii a fost făcută pe la 1880. Pană atunci locul nefiind ingrădit, primăria il inchiria adesea bulgarilor zarzavagii. In locul unde stă astăzi chipul bronzat al celui mai mare bărbat al ţării, Mihail Kogălniceanu, stăteau grămezi de ceapă şi usturoi. Cucoanele purtand pe atunci rochii cu coadă lungă, cand se plimbau, duceau cu cozile rochiilor frunze de ceapă şi de sfeclă hăt cine ştie unde”[1].

S-a plimbat mult prin târg Kogălniceanu cu „chipul bronzat” până când, în zilele noastre, alte chipuri bronzate au descoperit că bronzul nu e doar spoială ci cântărea câteva kilograme şi e bun de valorificat chiar dacă trebuia luat exact de lângă zidul Prefecturii. Între timp, în faţa sediului Comitetului orăşenesc, a fost ridicată pe alt soclu înalt, la concurenţă cu noul hotel Decebal, o statuie a "eroului feroviar" Vasile Roaită. Altă dovadă de patriotism şi deschidere a unui nou drum de victorii.

CPI colecţia M Ceucă

   În anii ’70 ai Secolului 20 (cum scria pe coperta revistei celor care citeau x, x) s-a schimbat macazul politic şi Roaită a fost trimis să tragă lanţul sirenei în parcul ceferiştilor. Pe pământul desţelenit, economie la gazon. A fost montată o platformă de beton placat cu piatră rară, cu suprafaţa unui apartament cu două camere confort IV, numită de arhitect „soclu”. Cine era noul locatar? Enigma a stat ascunsă sub hârtie de ambalaj câteva zile şi nopţi, apoi, de sub o imensă pânză albă, a apărut... POEZIA ! Simbolistă!

sursa: fototeca Mărăndici Romeo

sursa: fototeca Mărăndici Romeo

STATUIA FĂRĂ INSCRIPŢIE

 Povestea statuii amplasate în centrul municipiului Bacău a fost relatată de sculptorul Constantin Popovici, celebru și pentru statuia Electricității de la barajul Vidraru, fiind publicată în “Almanah turistic’83” şi reluat pe site-ul www.plecatdeacasa.net în postarea din noiembrie 2014. Sculptorul statuii declara:

,,Cu aproape două decenii în urmă am avut revelația să observ într-o vitrină de atelier fotografic din Piața Amzei chipul unui bărbat. Era Bacovia. Zilnic treceam și zilnic îl vedeam. La o distanță de câțiva ani, în 1967, l-am modelat în ghips, și l-am așezat în prima mea expoziție personală.

.... A venit la rând, în viața mea, sculptura de la Bacău. Ea a coincis, ca un joc sfânt al echilibrului, cu lucrul la statuia electricității de la Argeș. Lumina era materia, Bacovia era spiritul. Am făcut pentru el sute de desene până am ajuns la această imagine. Căutam ceva care să-l singularizeze, să-l desprindă de noi și în același timp să ni-l apropie. Simțeam că ceea ce vreau eu e o stare, că nu are echivalent într-o reprezentare concretă, cu atât mai greu era să ajung la ea. La una din expozițiile anterioare sculpturii, în fața unui desen simplu din foarte multele mele schițe cu Bacovia, s-a oprit un tânăr. L-a privit, a plecat, a revenit și iar l-a privit și m-a rugat să primesc din parte-i un dar pentru simbolul pe care i-l sugerează lui acest desen. Explicându-și gestul, neașteptat pentru mine, mi-a spus ,,sunt tot atât de singur ca această linie singură și înclinată din desenul dumneavoastră".
Când statuia a fost gata să fie turnată s-a întâmplat ceea ce se întâmplă foarte rar în viața unei sculpturi: a alunecat din mâinile meșterilor care o ridicau și s-a sfărâmat în fața ochilor mei. Era cu foarte puțin înainte de momentul aniversar, era așteptată și eu trebuia să o învii. E greu să nu spun că în acele clipe n-am cunoscut disperarea. Dar eram sigur că Bacovia va fi din nou în picioare, gol, material și imaterial, palpabil și nepalpabil. L-am adunat și l-am refăcut din bucăți. Când am dus-o la Bacău, o altă problemă s-a ivit, aceea a soclului care costa de două ori cât statuia. Îmi trebuia pentru Bacovia un cer și nu un soclu. Treisprezece metri pe treisprezece, marmură albă nu era ușor să fi înțeles. S-a înfăptuit și acest lucru minunat pentru statuie, primul secretar de atunci, Nicolae Roșu, a pus mult suflet pentru viața acestei sculpturi în orașul poetului. Și nu a fost singurul. Bacovia nu era un om obișnuit. Statuia lui nu trebuia să fie o statuie obișnuită. Un soclu obișnuit ar fi anulat-o. Acum o văd în fiecare toamnă în luna Bacovia și sunt mulțumit că a intrat în viața orașului și că orașul o iubește. E paradoxal, dar singurătatea lui Bacovia ne include pe toți, de vreme ce ne preocupăm într-atât de poet. De un mizantrop nimeni nu se interesează. Și atunci, unde e de fapt, singurătatea lui Bacovia?"[4] 
 Sursa: http://www.plecatdeacasa.net/2014/11/povestea-statuii-lui-bacovia-din.html?spref=fb

Bacovia sub anotimpuri

După douăzeci de ani, puteam citi versiunea poveştii statuii relatată de cel pe care sculptorul nu-l nominaliza dar, declarând că primul secretar al PCR judeţ Bacău, Gheorghe Roşu a pus sufletul la realizare, nefiind singurul, îl includea printre cei implicaţi adică, Victor Enăşoae (C.V. mai jos, în articol). Cititorul de azi poate compara versiunile poveştilor şi poate să-şi facă propria părere asupra adevărului. Evenimentele deterninate de aniversarea celor 90 de ani de la naşterea poetului au fost, (o recunoşteau cetăţenii la acea dată) ample şi spectaculoase, neobişnuite pentru oraşul bacovian. Reacţiile societăţii civile la apariţia statuii au fost diverse şi contradictorii, cu tendinţă de neacceptare a prezenţei operei de artă în peisaj dar, a fost acceptată ideia că „pe scenă se află monumentul poeziei băcăuane” iar recitalurile de poezie desfăşurate pe „soclul de 13 x 13 m” a încorporat statuia în viaţa şi apoi şi în conştiinţa locuitorilor. Să revedem momentele realizării şi amplasării statuii relatate de „omul scut” între partid şi artişti. 

Statuie lui Bacovia ? 

 „Am avut satisfacţii mari. Dar şi belele cît încape. Cu tipăriturile, cu afişele, cu festivalul, cu simpozioanele. Cu toate. însă cele mai mari probleme le-am avut cu statuia. Cea din centru.

- Nici nu mă mir. La vremea aceea, o statuie de asemenea modernitate, era normal să nu treacă cu una cu două. Mai ales a tristului, deprimatului, pesimistului Bacovia, cînd partidul cultiva entuziasmul, triumful, culoarea roz şi lumina solară.

- Celelalte ca celelalte. Fiecare acţiune avea echipa ei. Eu mai mult giram şi ţineam spatele, cum se zice. Dar cu o evoluţie cumva inversă. Adică, pe măsură ce ne apropiam de punerea statuii pe soclu, problemele deveneau tot mai multe şi mai grele, iar susţinătorii - tot mai puţini şi mai înspăimîntaţi de eventualele consecinţe. Nici începutul nu fusese uşor. Dar finalizarea era de groază. Pericol mare”.

.................................................

„Dacă, acum, banu-i la putere, atunci, cînd ne ocupam de Bacovia, nu banul era pe primul plan. Puterea. Cine avea puterea de decizie, acela dicta. Şi atunci sau cu atît mai mult atunci, decidenţii, partidul, voiau artă clară, naturalistă, clasică, fotografică, cum vrei să-i spui. Noi am ales un sculptor relativ tînăr, dar deosebit de Talentat şi nonconformist: Constantin Popovici. Tocmai terminase acel Prometeu de metal care fulgeră deasupra garajului hidrocentralei de pe Argeş. Curajos. Modern. Chefliu. Aveai cu cine să te înţelegi. Ca să treacă prin filtrele decidenţilor, autorul a făcut un Bacovia aproape -fotografic. La scară mică. S-a aprobat. Comisia restrînsă,nlumai din intelectuali de marcă, comisie ce avea să-si dea avizul pe parcursul realizării proiectului, s-a înţeles altfel cu Popovici, permiţîndu-i să facă o operă de artă, aşa cum credea el. Era foarte bucuros. După un timp, mergem la Bucureşti să-i vedem isprava. Macheta nu mai semăna cu cea prezentată  înaintea  contractului. Da, domnule i-am zis lui Popovici. Aşa ceva vrem. El de mine se temea cel mai mult, că eu reprezentam Comitetul judeţean de partid, ceilalţi fiind un scriitor, un critic literar, un arhitect, un director de muzeu. In faţa machetei 1/4, îmi tot explica mie, anume mie că deosebirea faţă de prima machetă miniaturală nu era prea mare, ca nu cumva să mă împotrivesc. Domnule Popovici, i-am zis, noi vrem o lucrare de autor, nu o operă colectivă. Nu una din aia în care împaci şi capra şi varza. Nu muţi soba cînd în fundul casei, cînd în mijlocul ei, cînd la geam, cînd la uşă, după cum spune fiecare; ştii snoava. O lucrare de autor, înţelegi ? Se uita lung. I se părea că nu mai ştie cu cine stă de vorbă. Mai bine povesţeşte-ne ce vrei să faci. Ne-a povestit. Ne-a plăcut. Pas înainte, am zis noi şi am plecat.
Între timp, vorbele - ca vorbele. Au circulat. S-a ajuns la Comitetul Central. Localnicii, primul secretar, mai ales, voiau să se scuture de răspundere. Dacă aprobă CC-ul, e-n regulă. De ce să „aplaneze” (în loc de planeze) asupra noastră ? Fatală discuţie. Se interzice ridicarea de statui pentru persoane. Simboluri, da. Persoane, nu. Energia, lumina, maternitatea, eroismul, minerul (anonim, simbolic), oşteanul (anonim, simbolic), tractoristul, tractorista... Astea se admiteau. Nu Bacovia, nu Enescu, nu Pârvan. Nici măcar Ştefan cel Mare. Pentru el, pentru marele Ştefan, ne-au dat voie să facem un stejar din piatră la Oneşti. Stejarul din Borzeşti. Şi l-am făcut. Restricţii mari. Ce facem, fraţilor ? Ce facem ? Hai din nou la Popovici. Domnule Popovici, uite ce ordine am primit. Şi i-am detaliat indicaţiile. Facem un scriitor erou - zic. Pornim de la scînteile galbene ale lui Bacovia, şi zicem că efl, prin scîntei a înţeles viitorul comunist al ţării. îl faci privind senin, fericit, în depărtare şi în viitor. Erou vizionar. Just din punct de vedere politic, realist din punct de vedere artistic. Asta-i - zic. Şi mă opresc. Ai văzut vreodată un om înlemnit ? Înlemnise. Ai mei tăceau. O tăcere gravă. Vezi, doamne, treabă serioasă. Hotărîre fermă şi irevocabilă. În cazul acesta, eu renunţ la contract zice Popovici, într-un tîrziu, după ce, ieşind din perplexitate, făcuse încolo şi-ncoace paşi repezi şi fără rost prin încăpere. Eu renunţ la contract. Foarte bine faci - zic eu. Şi-ai mei încep să rîdă. Prezisesem un astfel de răspuns. Ce ? Nu cumva mă minţiţi ? Şi eu mă frămînt ca prostul tîrgului ? Am scos din traistă, vorba aia, o sticlă de vodcă, slăbiciunea lui, o Stalicinaia şi l-am liniştit. Tov’ule, minciuna-i pe jumătate - zic. Cum adică ? zice. Păi, indicaţia-i cam cum am zis-o. Poate-am îngroşat puţin, dar, în esenţă, asta-i. N-avem voie să-i facem lui Bacovia, persoana Bacovia, statuie. Şi-atunci ? zice. Atunci, zic, să ridicăm un monument poeziei lui Bacovia. Să fie şi să nu fie Bacovia. Să fie poezia lui. Domnilor, sînteţi formidabili, formidabili. Eu chiar asta voiam să fac. Bacovia nu e deloc spectaculos. Mic, pricăjit, cîrn. Nu ştiam cum să vă lămuresc să facem din el poezia lui. Coincidenţă celestă, domnilor ! Să bem pentru asta. Am văzut atunci cum poate să arate un artist fericit. La plecare, ne-a încredinţat că peste vreo lună ne prezintă statuia, la scara de unu pe unu. Direct. Nu mai face nimic intermediar. Se simte liber să facă o lucrare de artă. Fireşte, privind termenul, ca orice artist, nu s-a ţinut de cuvînt. Ne tot amîna. Că n-are una, că n-are alta, că a fost bolnav... Hai la el, fără să-l prevenim, le spun colaboratorilor mei. Zis şi făcut. Din cîţi eram în comisie, numai trei am plecat la Bucureşti, ll căutăm la ate­lier. Nu-i. Îl căutam acasă. Nu-i. O căutam pe nevastă-sa. Nu ştie unde-i. Sau ştie şi nu spune. Întrebăm nişte copii, nişte vecini. O gospodină cumsecade ne spune clar : îl găsiţi la Curtea de Argeş. Şi ne explică unde şi cum. I-o fi fost neam, că prea ştia bine. Am rămas în cap cu ultima ei explicaţie. E mai mult fugit decît plecat. Da, ne-am zis noi. Ceva nu-i în regulă. Hai după el la Baraj. Alimentăm cu benzină şi la goană. Il găsim. Cherchelit şi fără treabă. Vorba gospodinei : fugit aşa, de nebun. Am înţeles că artiştii, în perioada de gestaţie a unei creaţii în care pun suflet şi vor să-i reprezinte, au comportamente curioase, paradoxale, înnebunind - cum s-ar zice - de fiecare dată într-alt fel. Febra creaţiei este o realitate. Nu-i o figură de stil. L-am luat la Bucureşti. Ne-a arătat ce lucrase, în ce stadiu a ajuns. Am stat de vorbă. Nu l-am presat, nu l-am ameninţat, deşi sorocul se apropia. Am stat pur şi simplu de vorbă. Ne-a povestit cum a citit poezia lui Bacovia şi cum a recitit, şi-a recitit ce i-a părut mai semnificativ, pătrunzîndu-se de atmosfera poeziei lui Bacovia, pînă la identificare. E mare, domnule. E mare. Îl fac. Îl fac. Îl fac pe el, îmbrăcat în poezia lui. Ca să nu semene prea tare, îi fac nasul drept şi nu cîrn, îl fac mai înalt, suplu şi împovărat. Singur, trist şi împovărat de poezia lui. Fă-l cum crezi - am zis. Noi nu vom scrie nicăieri George Bacovia 1881-1957, cum se scrie de obicei. Nu. Nimic nu vom scrie. Dar cine va vedea stautuia să simtă că e Bacovia. Să simtă... Salvăm si arta si nu riscăm nici noi inutil.

CPI colecţia M. Ceucă

- Drama nu s-a terminat. Comedia abia începe. Amplasarea. Problemă serioasă. Fixaserăm zona, dar acum trebuia fixat exact locul. Să se poată face proiectul soclului. Şi am ales locul aşa de bine, încît trebuia înlăturată de acolo o altă statuie. Cum?!? - întreabă indignaţi colegii mei de la partid. Să-l punem pe Bacovia în locul eroului Vasile Roaită, simbolul luptelor greviste ale ce­feriştilor? Este o greşeală politică mare. Dacă nu chiar o atitudine anticomunistă. Cine-i Bacovia ăsta, să-1 punem în locul lui Vasile Roaită? S-a jertfit, a căzut de gloanţe trăgînd sirena de la Griviţa Roşie? Nu. A scris poezii. Nu ştim noi? Stătea, colo, la crîşma Moriţoaiei şi-i trăgea cu cinzeaca. Şi-acumă, statuie! Da' unde ne trezim, tovarăşi? Dacă nu promovăm exclusiv elemente muncitoreşti, în munci de răspundere, aşa păţim. Că intelectualii vin cu ideile lor. Nu vin cu linia partidului. Aşa ne trebuie, dacă-i promovăm. Ni se urcă în cap...

Cum era să răspundem la asemenea atitudini? I-am convins, totuşi, pe cei ce aveau să decidă că Vasile Roaită-i mai potrivit în parcul CFR. Este eroul lor. Al ceferiştilor. Nu-i eroul Bacăului. Iar celor pe care nu-i puteam convinge altfel, le-am spus : nu vedeţi, tovarăşi, că statuia lui Roaită e urîtă, că în fiecare an trebuie văruită, că nu reprezintă un erou, ci un individ oarecare trăgînd apa la veceu ? Că aşa era statuia. Un tînăr cu o mînă în sus, trăgînd de un lanţ. Chipurile de lanţul sirenei. A rămas neclară treaba. Eu m-am făcut că aş fi înţeles să mutăm pe Vasile Roaită în parcul CFR. Intr-o noapte, după ce fixasem locul şi încropisem un soclu, l-am luat din centru şi l-am mutat. Şi acuma, dacă treci, îl vezi acolo. Un tînăr trăgînd de un lanţ. în parc. Stupid, dar asta-i. Nu puteai să te iei de-a băţul chiar cu toată lumea, că nu-ţi ieşea nimic. Un coleg de-al meu, pătruns de spirit muncitoresc, oportunist sadea, a făcut un text în oare eu, eu Victor Ene, eram înfierat pentru mutarea statuii eroului Vasile Roaită şi prin care se cerea repunerea ei pe soclu în centrul oraşului, cu sancţionarea exemplară a celui care a îndrăznit să comită un asemenea act reprobabil. Textul era întovărăşit de multe foi albe, pe care s-au adunat peste patru sute de semnături ale indignaţilor. Am dat zeci de explicaţii, la toate nivelele. S-au făcut descinderi la faţa locului, anchete, discuţii. Nu mă întreba cîte sudori m-au trecut argumentînd. Mă felicit că am avut răbdare, că m-au ţinut nervii, că am putut să apăr ce-am avut de apărat. 

Pînă la urmă, Roaită a rămas la CFR.

Ilustrată din anul 1958

Am avizat statuia. S-a trecut la turnarea în bronz. Venea sorocul. Nu era gata soclul. Lipseau dalele de piatră. Soclul era conceput ca un cîmp întins, pustiu, care să sugereze, tristeţe şi singurătate. Trebuia să placăm soclul cu plăci de piatră de o culoare mohorîtâ. Marmora era cu desăvîrşire exclusă. Arhitectul prevăzuse travertin de Borsec. O piatră caldă, de culoare galben-gri. Că nu găsise ceva mai potrivit. Mie mi s-a părut o soluţie prea comună. Voiam altceva. Ceva care să rimeze cu cocleala bronzului, cocleală care avea să apară - aur risipit în iarbă - pe măsură oe treceau anii. Da, dar ce ? Să căutăm. Să căutăm. Cine să caute ? Din toţi cîţi am fost, numai vreo trei şi cu arhitectul Chiru patru rămăseserăm pe baricade. Toţi găsiseră pretexte de evadare. Teama cea mare începuse. Cîtă vreme nu s-a ştiut cum arată statuia, a fost cum a fost. Dar se apropia montarea. Cu cît entuziasmul meu, al arhitectului şi, fireşte, al sculptorului Popovici creştea, frica celorlalţi le dădea dureri la lingurică. Familia, funcţia, nevasta, copiii. Asta le umbla prin cap. De înţeles, nu ? Dacă Victor Ene e nebun, trebuie să fie chiar toţi ? Evadau. Cu motive.

- Am plecat numai cu arhitectul Chiru să căutăm piatră. La întreprinderea Marmora din Bucureşti. Vorbim cu inginerul şef. Moldovean de felul lui. Ager la minte, cultivat. îi spunem ce şi cît vrem. Travertin n-avem - zice. Tot ce vine, merge la Teatrul Naţional. S-a nimerit prost. E vîrf de consum acolo. Nu pot să dau nici un metru pătrat. Necum două sute, care înseamnă un vagon. Peste un vagon. Mergem prin curte. Ne uităm şi vedem ce este. Din tot ce este, vom alege noi ceva, zice. Mergem. Zeci de feluri. Nimic să ne placă. Revenim în biroul inginerului-şef.Fumăm pe tăcute o ţigară. Noi ne gîndim ce să facem. El se gîndeşte ce-ar putea să facă. îmi împinge o scrumieră din piatră, văzînd că n-am unde scutura ţigara. Scutur ţigara şi mi se lipeşte privirea de acea scrumieră. Revelaţie. Asta-i ce căutam !

- Ce piatră-i asta ? - îl întreb pe inginer.

- A, da ! Asta-i piatră de Leghia. Dintr-o localitate de lîngă Cluj. Lucrăm şi cu asta. Da-i puţină. O scoate o cooperativă. Cîteva vagoane pe lună. Puţină. Foarte puţină.

- O vrem pe asta. Şi împing scrumiera înspre arhitect.

- Grozav ! - zice Chiru.

- N-am - zice inginerul şef. Ştiu că n-am. Dar chiar de-aş avea, e tot pentru Teatru. Numai că nu-i prima urgenţă. Să vedem ce zice Leghia. Dă telefon. Află că două vagoane sînt deja încărcate, în gară, la Cluj. Aşteaptă să le vină rîndul la vreun mărfar către Bucureşti. Ne spune treaba asta.

- Deturnăm vagoanele - zic. Cu voia dumneavoastră, deturnăm vagoanele.

Pentru asta, trebuie să le dau scris. N-au adresă scrisă, semnată, ştampilată, nu schimbă direcţia.

- Fugim noi la Cluj cu hîrtia. Faceţi hîrtia. Fugim la Cluj. Sîntem cu maşina. Ne spuneţi ce şi cum şi mâine dimineaţă, la prima oră, sîntem acolo. Pe vremea aceea nu existau fax-uri în România. Luăm hîrtia în mînă şi fugim la Cluj.

La microfon, IULIAN ANTONESCU, directorul Muzeului de Istorie Bacău

- Nu-ţi mai spun amănunte. A doua zi, vagoanele au plecat spre Bacău. S-a făcut soclul în timp util. Ne invită Popovici la Bucureşti. Să recepţionăm statuia. Era gata. Turnată în bronz. O pipăim cu privirea de la toate distanţele şi din toate unghiurile. Splendidă. Teribil de comunicativă. Dar şocantă. Ceva ce nu s-a văzut în România. Risc mare. Lumea o să se mire, partidul o să se agite. Nu toţi activiştii. Dar destul de mulţi. Cei cu funcţii peste nivelul lor de pregătire, vor avea încă un prilej să-i atace pe intelectualii veritabili. Eu ce să fac ? Eu trebuie să fiu tamponul care apără vagonul - cum zic ceferiştii. Da, cineva trebuie să primească loviturile. Acela voi fi eu. Nu mai am încotro. Mergem pe linia faptului împlinit. Da. Nu-i frumos. Dar trebuie. Într-o noapte, macara, sudori, manipulanţi. Abia se luminează de ziuă. Se ia statuia, se sprijină deasupra soclului, i se stabileşte verticalitatea, orientarea. Stop. Să încremenească aşa! Sudorii o fixează. Macaraua rămâne numai pentru siguranţă, slăbind cîrligul. Se lucrează. Toţi vrem să scăpăm cît mai repede.

În săptămîna care a urmat, discuţiile au fost aprige. Nu dau vina numai pe activiştii refractari, mărginiţi. Ei voiau să profite de conjunctură. Unora le eram ghimpe. Dar ne-au incriminat şi mulţi oameni simpli. Cu nevinovăţie. Nu înţelegeau. Şi nici nu-i obligatoriu să înţeleagă toată lumea din prima zi. Unii n-au înţeles nici pînă acum. Şi a trecut, slavă domnului, un sfert de veac de atunci. Nu scrie nicăieri BACOVIA. Nu. Dar toată lumea ştie că-i Bacovia. După tristeţe, după singurătate, după povara ce-l apasă. Pînă atunci, aproape nimeni. De atunci, tot Bacăul ştie de Bacovia. Asta-i istorioara…”[2].

(Extras din romanul ”Obsesia apei” editura PLUMB, Bacău 1999 (pag.401 la 411))

- - - - - - - - - -  - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Victor ENĂŞOAE. Născut la 10 iunie 1930, în Bacău. Studiile preuniversitare în oraşul natal, între 1936-1951. Studiile superioare (în statistică economică) la Universitatea „Lomonosov" - Moscova, între 1951-1955. Ulterior va fi ziarist, activist politic cu probleme culturale, până în ianuarie 1973 când, devenind incomod pentru organele de atunci, este trimis la munca de jos. Se realizează în următorii douăzeci de ani, ca lector universitar şi director al Centrului Teritorial de Calcul Bacău. Nu a publicat literatură decât sporadic, dar a publicat numeroase texte ziaristice şi ştiinţifice, în ziare şi reviste. În perioada predecembristă a iniţiat, la Bacău, numeroase acţiuni culturale de anvergură naţională. Iar după 1989, de exemplu, având experienţa realizării statuii lui G. Bacovia, de care şi-a legat numele, a contribuit esenţial şi la ridicarea monumentului „Ştefan cel Mare" din centrul oraşului Bacău, dezvelit în octombrie 1997.(Decedat la 30 noiembrie 1999, în Bacău)

Tablou de iarnă

                                                       ................................................

                          Ninge mereu în zarea-nnoptată ...
                          Şi-acum când geamuri triste se aprind
                          Spre abator vin lupii licărind. 

                          - Iubito, sunt eu la uşa îngheţată ...

                             .............................................

                                                                                                        George Bacovia

foto: Deşteptarea 2009

Foto: Roxana Neculcea 

"Ce mare eşti, nene Bacovia", pare să spună micuţa Roxalia, un posibil mare personaj din viitorul acestei urbe.  Poza zilei de 11 ian 2015 publicată pe blogul "I love Bacău".

   - - - - - - -  - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 

sursa: blogul d.lui prof Şerban Lucian  http://www.deferlari.ro/2016/05/tata-si-fiu.html

O imagine cu caracter de simbol: fiul Gabriel Bacovia (n.1931) în atmosfera "bacoviană" din preajma statuii tatălui său.
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -- - - - - - - - - -- - - - - - - - -- 

Omagiul tinerelor generaţii. Sept 2011

 sursa foto: http://www.inimabacaului.ro/2011/09/toamna-bacoviana-la-statuia-poetului.html

                                         Ninge

                             ..................................................
                             Când iar începe-a ninge
                             Mă simt de-un dor cuprins.
                             Mă văd pe-un drum, departe,
                             Mergând încet şi nins.

                              ............................................

                                                                                     George Bacovia

sursa foto: blog I love Bacău

 

foto: Nicu Chiriac, 2017

Anul 2017 este marcat în istoria urbei drept anul în care băcăuanii au trăit în „Capitala tineretului”. Printre acțiunile dedicate evenimentului istoric s-a evidențiat și omagiul adus de tinerii orașului poetului George Bacovia. O statuie realizată de un tânăr arhitect păstrează plumburiul doar în lacul pieselor recuperate de la deșeuri metalice și ansamblate prin sudură pentru a oferi băcăuanilor tineri imaginea optimistă și paternă a poetului nostru simbolist. 
Să păstrăm din filmul dezvelirii câteva precizări relatate în „Ziarul de Bacău”:

„Poetul George Bacovia are de azi o nouă reprezentare, amplasată la circa 150 de metri de statuia clasică, de lângă fosta bibliotecă a orașului. Noul Bacovia are doi copii și, împreună cu ei, este identitatea vizuală a evenimentelor care, timp de un an, vor fi „Bacău – Capitala Tineretului din România”.

Statuia a fost dezvelită duminică, în prezența primarului Cosmin Necula, a unor consilieri locali și a unui număr mare de tineri implicați ca voluntari sau membri ai staff-ului Federaţiei Tinerilor din Bacău.

„Felicitări, tineri, pentru ceea ce ați făcut aici! Tinerii și locuitorii acestui oraș au făcut posibil ca Bacăul să fie Capitala Tineretului”, a declarat primarul Necula.

Cine și din ce a făcut statuia

Noul Bacovia are doi copii viu colorați, care pot fi luați de mână de trecători, pentru fotografii. Concepția grafică și execuția îi aparțin arhitectului Răzvan Ichim și firmei Romtexim. Potrivit plăcuței de identificare, statuia lui Bacovia a fost realizată cu sprijinul Primăriei, Federației Tinerilor și firmelor Sudometal, Soma, Remat, Cusbac. A mai contribuit un grup numeros de voluntari ce au ținut să fie menționați pe plăcuță.

..........................................

George Bacovia are inima dintr-o bielă de motor. Ce reprezintă noul simbol al Bacăului

Dezvelirea „identității” vizuale a Bacăului – Capitala Tineretului din România a stârnit vii reacții, în special în mediile de socializare online.

I s-a spus „Bacovia cu doi copii” sau „Terminator”, însă statuia are un istoric interesant și i se pregătește un viitor dincolo de anul în care Bacăul deține titlul de Capitală a Tineretului din România. „Am vrut să schimbăm imaginea lui Bacovia. Statuia lui din centrul Bacăului se numește «Plecat de acasă», ceea ce pentru tineri este trist, de aceea noua statuie se numește «Întors acasă”, spune Gabriel Postolache, președintele Federației Tinerilor din Bacău.

De la „Plecat de acasă”, la „Întors acasă”. 

„Concepția grafică și execuția îi aparțin arhitectului Răzvan Ichim, el însuși voluntar pentru Bacău – Capitala Tineretului din România.

 „Am vrut să dăm valoare unui spațiu public sau să creăm unul de la zero. Nu e un afront față de Constantin Popovici (sculptorul care a realizat sculptura clasică a lui Bacovia – n.n.). Am vrut doar să realizăm o antiteză, să-l facem optimist pe Bacovia”, povestește autorul. Doar copiii au fost colorați, iar „Bacovia” a fost lăcuit plumburiu.

„Ideea a pornit de la a face o statuie cu materiale cât mai ieftine, pe care le-am primit de la Soma. Fiecare piesă a fost tratată chimic și șlefuită individual. Pentru asamblare, numai eu am prestat peste 400 de ore de sudură”, spune Ichim.

Grupul statuar cântărește circa o tonă și s-au folosit peste 1,5 tone de piese auto. S-au folosit discuri de ambreiaj, lanțuri de transmisie, un cardan (pentru umeri) șamd. Inima lui George Bacovia e dintr-o bielă de motor de camion, iar noaptea se aprinde, e o lumină albă. „Când am pus piesele, am încercat să le leg într-o poveste, nu le-am sudat la întâmplare”, spune Răzvan Ichim.

De altfel, statuile sunt interactive, copiii pot fi luați de mâini, iar capul fetei se rotește.

Piesele au fost lăcuite și șlefuite

Tot Răzvan Ichim este autorul scrisului din litere gigantice de lângă grupul statuar, „Bacău – Colorează-ți generația”, ce cântărește 1,5 tone și este lung de 14 metri. Ambele au costat municipalitatea circa 11.000 de euro (3.000 sculptura și 8.000 literele), iar după finalizarea anului în care Bacăul este capitală a tinerilor, vor fi amplasate permanent într-un loc public ales de primărie. Marea problemă pentru viitor este să nu ajungă pe mâna hoților de fier.

Literele sloganului cântăresc peste 1,5 tone

Poezia de pe plăcuță

Pe una dintre plăcuțele de identificare ale statuii, au fost inscripționate câteva versuri compuse profesoara Gigliola Ceunaș.

Versurile sunt:

„Bacău, tineret, capitală,

Cuvinte și zile de gală!

Ne-ntoarcem, profund, la trecut,

Simbolul, de toți cunoscut,

E astăzi în forma lui nouă:

Bacovia râde când plouă.

El uită neliniști, tristeți,

Lăsate-n uitatele vieți

Și-nalță spre cer, către soare,

Privire de plumb ce nu doare.

E nou și orașul, și oamenii, noi,

Sunt alții artiștii, vedeți-i și voi!

Îi dăm urbei față,

Artistului, viață:

Bacău, tineret, capitală,

Cuvinte și zile de gală!”

sursa textului și fotografii: http://zdbc.ro/george-bacovia-are-inima-dintr-o-biela-de-motor-ce-reprezinta-noul-simbol-al-bacaului/

 - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 
 Recunosc că, bătrân fiind, sunt conservator. Admir elanul creator, revoluționar al tinerilor și le respect munca. Cândva, cunoșteam fizionomia personalităților datorită talentaților sculptori care realizau monumentele de for public. Chipurile în bronz ale lui Alecsandri și Kogălniceanu ni s-au înregistrat în memorie și-i recunoaștem pe marii oameni de stat, acum, după zeci de ani, până și după numărul firelor de păr din mustață.
Privesc două noi chipuri ale lui Bacovia!

Sculptură Constantin Popovici

„sculptură” Răzvan Ichim - foto Adrian Măcincă

 Evident, sunt demodat! Prefer să mi-l reamintesc pe concitadinul nostru trecut în veșnicie apelând la imagini clasice, neinterpretate prin filtrul artei moderne. 

 

Oare ce-l mai așteaptă pe Bacovia?
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

[1] Costache Radu – Bacăul de la 1850 la 1900 – tipografia H.Margulius, Bacău 1906

[2] Victor Enăşoae – Obsesia apei – ed.  PLUMB, Bacău 1999

[3] Fototeca Mărăndici Romeo - Bacău
[4] www.plecatdeacasa.net